Sorry …

Gresesc, nu ma opresc. Pe zi ce trece imi dau seama tot mai mult cat de imatura si de copila sunt. Mi-as dori sa nu mai fac asemenea greseli, asemenea prostii.. te fac sa suferi, doare si doare al dracu de groaznic. Imi pare rau, eu imatura… eu o copila. De ce trebuie uneori sa facem oamenii din jurul nostru sa sufere, sa-i amagim…?

O promisiune peste o alta… ce rost mai au? Imi pare rau, pe zi ce trece, imi pare rau tot mai tare.. dar nu ma pot schimba, asa sunt eu .. Glumesc, rad, ma distrez… Imi pare rau .. imi pare rau des, pentru ce fac.. dar ce pot face? .. ce pot face daca asa sunt eu?

“De cand ne-am cunoscutut ma.ntreb de ce destinul a decis sa ne intalnim

Si apoi, ne-a ucis fiecare vis facandu-ne sa suferim

De ce inca ne mai iubim? De ce mai spun ce spun acum?

Si la ce bun cand las in urma numai scrum

Si fum si tu pleci pe alt drum? [...]

Invata sa nu-ti pastrezi sufletul in gheata Caci la sfarsit e doar un cimitir si multa ceata… “

Octombrie …prostesc

`e un octombrie azi…

un alt octombrie…

mai gri. negricios de gri chiar.

nu-mi place. mi-as dori poate un octombrie

albastru, sa fug sa-mi inec sufletul in marea

la fel de albastra…e doar a mea acum… vrei sa stii de ce? pentru ca desi am rupt bucati din ea si-am incercat sa le impart si cu tine, pe undeva, prin masa asta densa de aer poluat, in acelasi punct in care mainile noastre s-au atins si m-ai gadilat, am rasfirat inconstient degetele, iar marea, nebuna cum e ea, a fugit printre ele. E nebuna, zau ca da! dar eu tot o iubesc asa, ca ma intelege atat de bine incat o bufneste un ras isteric cand vede ca ma zgaiesc la ea intristata . si eu cum, cum sa ma abtin? ii zambesc cu toti dintii si cu ochii inlacrimati, apoi o imbratisez strans-strans, asa cum te-as imbratisa si pe tine daca ai imparti acelasi metru patrat de Terra cu mine.

e tarziu acum si stiu c-ar trebui sa dorm pentru ca octombrie asta e matinal, si dracu` sa-l ia, ca stie, stie cat urasc diminetile, dar vrea sa-mi faca in ciuda. as dormi poate, daca nu mi-ar fi dor. de ce? de d-aia si de tot. incepand si sfarsind cu marea, pentru ca totul e circular si e circular ca asta am aberat eu mai de mult si mi s-a parut ca da bine.

tot marea mi-a spus ca oamenii nu sunt nimic altceva decat nisip. reusesti la un moment dat, cand stai la plaja, c`o tigara in bot si`o bere in mana, sa prinzi in cealalta palma cateva fire de nisip. e cald. la fel ca si oamenii pe care ii ai acum in palma. apoi parca te trasneste subit sa te stergi cu prosopul, si iti rasfiri degetele. pa-pa nisip. pa-pa oameni.

nisipul in aer e rece. asa si omul caruia tocmai i-ai dat drumul.

dar hai sa-ti mai spun un secret sa nu te dezamagesc de tot…

nisipul rece din palma ta, se-ntoarce in nisip cald, se amesteca si e iar fierbinte. pe oamenii tai ii pierzi printre straini. straini-s reci, dar ai tai raman asa calzi, ca apa de mare tocmai buna pentru o baie si stii ca oricand poti sa mai iei un pumn de nisip, nu-i asa?

eu imi vreau oamenii inapoi acum…dar eu sunt egoista si ei s-au cam racit…si tu…si doare. si nu-mi place ca doare pentru ca asta inegreste si mai rau octombrie asta tampit.

Clipe

[ Stii… dar nici macar nu stiu de ce folosesc persoana a 2-a, pentru ca in definitiv nu ma adresez nimanui. Accept acest “stii” ca pe un cuvant de inceput. Stii… mi’era relativ bine. N’aveam nimic, dar aveam dor de tine. Un dor de ala din cauza caruia ma rasuceam noaptea in pat, si din cauza caruia nu puteam citi mai mult de 10 randuri, ca imi aminteam de noi, si preferam sa inchid cartea decat sa citesc in gol. Un dor care crestea de fiecare data cand iti auzeam vocea sau iti citeam mesajele. Aveam impresia ca daca te vad o ora, daca te tin in brate si te sarut, o sa imi fie de ajuns. Dar asa’i cu impresiile. Niciodata n’o sa stii dinainte daca e destul sau e putin ceea ce iti doresti. Pentru ca atunci cand ramaneam doar noi doi, parca nu voiam sa se mai termine. Mi’era foarte bine, eram calda si tu ma atingeai mereu. Erai un copilas care tinea in brate un pisic rasfatat. Si simteam cum ma saruti, imi batea inima si mai repede si ma ghemuiam in tine. Cu cat te aveam mai mult langa mine, cu atat te voiam si mai mult.

De mine`mi straina

Nu stiu ce ma deranjeaza mai tare: linistea din jurul meu sau spatiul imens care ramane gol langa mine?

Lipsa ta sau simplul fapt ca ai facut parte din viata mea?

Compromisurile pe care le-am facut sau propozitiile pe care nu le-am zis?

Saruturile pe care le-am adorat sau lipsa lor?

Trecutul sau prezentul?

Eu sau tu ?

Ca am crezut in tine sau ca acum nu mai cred in nimic ?

Oare ce doare mai tare?!

Singuratatea sau neincrederea ?

Dorinta sau neputinta de a schimba ceva?

In timpul zilei sunt tot ceea ce ti-ai dori sa fii, sa fiu. Dar cand vine seara, sunt doar eu cu mine. Atat de straina mie si atat de singura. Am mintea atat de limpede, incat si ultimele ganduri imi sunt singure. Cand iti pierzi si ultima farama de incredere se duce si ultimul dram de imaginatie. Se opreste productia ca intr-o economie bolnava. Asa si inima mea: nu mai pompeaza sange pentru ca nu mai are cui sa i-l transporte. Totul e intr-o greva totala. Am ajuns asa cum mi-a dorit odata cineva sa nu ajung: o carcasa umana imbracata frumos.

Inima albastra

Nici nu mai stiu exact cand a inceput. Imi notasem data exacta pe peretii inimii. Scrijelisem cifrele cu deosebita atentie si erau atat de bine conturate incat stiam sigur ca n-am cum sa uit. N-am avut niciodata nevoie de vreo agenda sau vreun biletel care sa-mi aminteasca ziua sau noaptea in care te-am gasit. Fusese sclipirea aia pe care o ai o singura data in viata, cel mult de doua. Numaram doar zilele ce treceau pentru ca vroiam ca ele sa te faca sa-mi apartii mai mult.
Pe atunci eram o naiva. Gaseam insemnatate pentru fiecare cuvant, gest si credeam ca nimic nu e intamplator. Nimeni si nimic nu mi-ar fi schimbat trairile, visele, dorintele, pasiunile, sau ma rog… tot ce ducea la tine.
N-aveam timp nici sa respir pentru ca iubeam. Iubeam mai presus de orice. Iubeam mai presus de propria-mi viata. Si acum ma intreb daca nu cumva iubirea absoluta ucide. Dar n-am de gand sa filozofez sau sa scriu despre lucruri marete; si asta pentru ca n-am curaj, n-am talent.
Dar totusi nu inteleg unde sunt cifrele? Ce s-a intamplat cu ele? Cine mi le-a sters sau cine le-a furat? Erau nopti in care ma gandeam doar la ele, nopti in sir le-am privit… cand dispretuitor, cand admirativ.
Nu stiu daca mai stii cum sarbatoream ca nebuna implinirea inca unei zi sau luni. Aveam aniversarile mele de zi cu zi, fara invitati sau cadouri.
Dar acum? Acum mi-au disparut cifrele… S-au dus dracu fara sa am vreo secunda la dispozitie sa mazgalesc pe-un colt de hartie ziua sau noaptea in care te-am gasit.
Nu mai am prea multa nevoie de ele acum dar am promis sa avem o ultima aniversare curand… Se-apropie, se-apropie si nu-mi pot aminti.
Intre timp mi-am renovat toate camerele inimii si vopseaua asta albastra cred ca e de vina pentru tot. Mi-a acoperit peretii cu precizie si nu ma lasa sa vad dincolo de ea. Dar sa stii ca nu mai mor de inima albastra… E albastrul unui nou inceput, e albastrul cifrelor pierdute…

Sadness of dreams

A venit toamna, asta e din ce in ce mai clar .

Si iubirea noastra s-a dus.

Se termina. Toate

Oare de ce sufletele noastre, ale tuturor, s-au uratit atat de rau? s-au scumpit oare tratamentele, este pe cale de disparitie fondul de ten pt suflet, s-au terminat toate?
De ce oare nu putem sa ne oprim inainte de a rani pe cineva? De ce nu exista o cusca in care sa o inchidem pe Ura, cateaua asta disperata dupa victime? E oare greu sa alungam Cearta, acea entitate batrana si urata care bate in fiecare zi la usa sufletului fiecaruia dintre noi pentru a o primi in gazda, si care, cu vorbe alese, ne ispiteste si o primim pentru noi?
Cum e posibil ca noi sa credem aceasta urata, jupuita si buboasa si sa o pastram in camera sufletului?!
De ce uneori suntem atat de slabi si naivi si primim toate lucrurile urate in suflet, alungandu.le si uitandu.le pe toate celelalte bune?
Si ce grei ne simtim apoi dupa ce eliberam elixirul dat de Cearta cand vorbim cu ceilalti,toate acele cuvinte grele eliberate intre noi. Si tot continuam asa, crezand ca va fi mai bine, ne simtim atat de atasati de Ura, parca ne rade sufletul cand facem rau… Dar duc oare toate astea la ceva mai bun, se simte sufletul mai bine? De unde… Cuvinte urate, cearta, ura si toate celelalte nu fac altceva decat sa ne rideze, zgarie adanc, imbatraneasca si urateasca sufletul. Si atunci, ce sa mai faci cu cremele hidratante si fondul de ten? Mai acopera ele oare imperfectiunile sufletului? Tardiv, sunt deja prea proeminente. La ce bun sa.ti acoperi fata cu o masca vesela cand oricum minciuna are mereu picioare scurte?
Ce.ar fi daca cu totii am alunga rautatile atunci cand ele ar vrea sa poposeasca la noi si am pastra sufletul curat?
Ce.ar fi daca intre noi ne.am respecta si iubi mai mult?
Cu o vorba buna putem schimba radical parfumul sufletului, cu un sfat la nevoi si o imbratisare intinerim sufletul cu o gramada de ani. Ce ne costa oare sa iubim mai mult?
Ce ne costa oare sa o rostim, acea vorba buna?

Pe tine ce te costa?

Dragoste in culori

Mi-e dor de tine…Mai dor decat mi-a fost ieri seara si poate mai putin decat imi va fi maine dimineata. Ca sa nu-ti mai simt lipsa atat de tare, am lasat doua pensule sa faca dragoste in imaginea ta, in alb, albastru si verde. A fost iubire multa acolo, cu pete umede pe cearceafurile de matase. Sufletul meu le-a privit de undeva din departare, fiind mai timid si atunci cand dragostea lor era val imens peste plaja goala a realitatii noastre, isi astupa ochii cu palmele lui calde. Obrajii ii zvacneau de rusine. Cand culorile si-au terminat imperecherea sacra, s-au prins degete de degete asudate si au inceput sa valseze in jurul lui. Sufletul era speriat, dar nu reusea sa-si desprinda privirea nici macar o clipa de la jocul hipnotic: albastru se ondula in linii albe si verzi, verdele facea piruete albastre, iar albul alerga printre ele, impiedicandu-se la fiecare pas de verde si albastru. Am incercat sa-mi fur sufletul de acolo, dar el tot de tine era lipit si tu de pata de pe pensula. Albul a devenit cearceaf si s-a infasurat strans in jurul nostru. Ne-a prabusit apoi in patul moale ce acum trei minute era ocean in care te scufundai cu pestii cantandu-ti la pian in ureche. Era un pat de alge verzi-albastrui sau brun-roscate. Culorile ne-au sarutat apoi buzele, facand aerul sa naufragieze undeva departe si clepsidra s-a spart in mii de bucati. Gura mea albastra era lipita de cea verde a ta. Nisipul a devenit sarpe si s-a incolacit in jurul picioarelor noastre, ispitindu-ne sa-mi dezvirginez sufletul. Limba lui bifurcata ne gadila talpile goale, iar noi radeam. Eu, sufletul, tu, culorile.

Mon amour dans ma vie

Nu mai pot exemplifica trairile actuale cu sentimentele ce, au fost, in trecut . Am pierdut fiecare notiune pe care,credeam eu , am dobandit-o cu suferinta si lacrimi. Nu mai pot da o definite a ceea ce sunt in prezent , dar , simt si stiu , ca ceva din mine lipseste. E un ceva ce ma facea completa atunci, si care facea sa fie omis acel altceva ce lipsea. Acum, existi , iar asta completeaza acel gol ,dar ma lipseste de o parte din mine.  In miez de noapte, ma trezesc amintirile , iar faptul ca te sun nu e neaaparat ca insomniile isi fac veacul la mine in dormitor , ci simplul fapt ca atunci cand iti aud vocea ma linisteste.

E o combinatie mortala , insa nu`mi pot da seama daca e de bine pentru sufletul meu sau nu. Stiu mult prea bine , ca o parte din mine zace intr-o balta de sange iar deasupra corbii ii dau tarcoalel. Imagini dure,insa asta imi descrie acea parte ce candva era atat de pura. Acum alta renaste ; din dorinta si teama . E ca atunci cand in mijlocul furtunii visezi la un cer senin .

Acum e toamna , si nu visez la o primavara delicata. Iubesc dar nu visez la un ideal al iubirii , caci am renuntat la el in momentul in care sufletul mi-a fost calcat in picioare ; si chiar daca am jurat sa nu imi deschid inima , tu ai avut cheia sa intrii in ea , creindu-mi confuzie in minte si suflet.

Acum sunt o fiinta noua, ce i-a fost data  o a doua in viata si dragoste . O noua fiinta ce poate spune ” nu-mi pasa daca imi intelege arta sau nu” . Partea asta e mult mai buna, caci asa sunt o artista necunoscuta si astfel ajung sa am lumea mea.Doar a mea , fara sa fiu nevoita sa o impart.

Vise.

Ireal.

Ma trezesc tot mai des pe la trei dimineata, intr-o tacere si-o nemiscare naucitoare si am brusc senzatia ca lumea a disparut. Incerc sa recunosc obiectele din incapere: e mai multa disparitie in ele decat prezenta. Din lume consistenta s-a scurs.
Sar la comutator si aprind lumina. Lucrurile par la locul lor, dar nu mai sunt cele de peste zi: in ele fumega irealul, dantuie albastruie inexistenta, falfaie un vant de dincolo. Greutatea le lipseste. Nici un obiect nu mai e indeajuns de plin, de concret ca sa nu vad cum licareste in el golul, de la parchetul pe care calc, la scaunul de care ma sprijin si la peretele pe care-l pipai cu senzatia ca mana se scufunda si trece prin el: e ca si cum ai umbla pe hartie cu o palma oarba, incercand sa prinzi literele intre degete si sa le arunci in lume ca pe niste viermi de matase.