Dragoste in culori

Mi-e dor de tine…Mai dor decat mi-a fost ieri seara si poate mai putin decat imi va fi maine dimineata. Ca sa nu-ti mai simt lipsa atat de tare, am lasat doua pensule sa faca dragoste in imaginea ta, in alb, albastru si verde. A fost iubire multa acolo, cu pete umede pe cearceafurile de matase. Sufletul meu le-a privit de undeva din departare, fiind mai timid si atunci cand dragostea lor era val imens peste plaja goala a realitatii noastre, isi astupa ochii cu palmele lui calde. Obrajii ii zvacneau de rusine. Cand culorile si-au terminat imperecherea sacra, s-au prins degete de degete asudate si au inceput sa valseze in jurul lui. Sufletul era speriat, dar nu reusea sa-si desprinda privirea nici macar o clipa de la jocul hipnotic: albastru se ondula in linii albe si verzi, verdele facea piruete albastre, iar albul alerga printre ele, impiedicandu-se la fiecare pas de verde si albastru. Am incercat sa-mi fur sufletul de acolo, dar el tot de tine era lipit si tu de pata de pe pensula. Albul a devenit cearceaf si s-a infasurat strans in jurul nostru. Ne-a prabusit apoi in patul moale ce acum trei minute era ocean in care te scufundai cu pestii cantandu-ti la pian in ureche. Era un pat de alge verzi-albastrui sau brun-roscate. Culorile ne-au sarutat apoi buzele, facand aerul sa naufragieze undeva departe si clepsidra s-a spart in mii de bucati. Gura mea albastra era lipita de cea verde a ta. Nisipul a devenit sarpe si s-a incolacit in jurul picioarelor noastre, ispitindu-ne sa-mi dezvirginez sufletul. Limba lui bifurcata ne gadila talpile goale, iar noi radeam. Eu, sufletul, tu, culorile.

Mon amour dans ma vie

Nu mai pot exemplifica trairile actuale cu sentimentele ce, au fost, in trecut . Am pierdut fiecare notiune pe care,credeam eu , am dobandit-o cu suferinta si lacrimi. Nu mai pot da o definite a ceea ce sunt in prezent , dar , simt si stiu , ca ceva din mine lipseste. E un ceva ce ma facea completa atunci, si care facea sa fie omis acel altceva ce lipsea. Acum, existi , iar asta completeaza acel gol ,dar ma lipseste de o parte din mine.  In miez de noapte, ma trezesc amintirile , iar faptul ca te sun nu e neaaparat ca insomniile isi fac veacul la mine in dormitor , ci simplul fapt ca atunci cand iti aud vocea ma linisteste.

E o combinatie mortala , insa nu`mi pot da seama daca e de bine pentru sufletul meu sau nu. Stiu mult prea bine , ca o parte din mine zace intr-o balta de sange iar deasupra corbii ii dau tarcoalel. Imagini dure,insa asta imi descrie acea parte ce candva era atat de pura. Acum alta renaste ; din dorinta si teama . E ca atunci cand in mijlocul furtunii visezi la un cer senin .

Acum e toamna , si nu visez la o primavara delicata. Iubesc dar nu visez la un ideal al iubirii , caci am renuntat la el in momentul in care sufletul mi-a fost calcat in picioare ; si chiar daca am jurat sa nu imi deschid inima , tu ai avut cheia sa intrii in ea , creindu-mi confuzie in minte si suflet.

Acum sunt o fiinta noua, ce i-a fost data  o a doua in viata si dragoste . O noua fiinta ce poate spune ” nu-mi pasa daca imi intelege arta sau nu” . Partea asta e mult mai buna, caci asa sunt o artista necunoscuta si astfel ajung sa am lumea mea.Doar a mea , fara sa fiu nevoita sa o impart.

Vise.

Ireal.

Ma trezesc tot mai des pe la trei dimineata, intr-o tacere si-o nemiscare naucitoare si am brusc senzatia ca lumea a disparut. Incerc sa recunosc obiectele din incapere: e mai multa disparitie in ele decat prezenta. Din lume consistenta s-a scurs.
Sar la comutator si aprind lumina. Lucrurile par la locul lor, dar nu mai sunt cele de peste zi: in ele fumega irealul, dantuie albastruie inexistenta, falfaie un vant de dincolo. Greutatea le lipseste. Nici un obiect nu mai e indeajuns de plin, de concret ca sa nu vad cum licareste in el golul, de la parchetul pe care calc, la scaunul de care ma sprijin si la peretele pe care-l pipai cu senzatia ca mana se scufunda si trece prin el: e ca si cum ai umbla pe hartie cu o palma oarba, incercand sa prinzi literele intre degete si sa le arunci in lume ca pe niste viermi de matase.

.

unde mergem noi cu privirea asta goala?
o sa zburam unul de langa altul
din lipsa de greutate din privire.

mainile noastre sunt parca doi morti
care se cara prin absurd unul pe altul.

de ce mergem in aceeasi directie doar cu picioarele?
daca decid intr-o zi sa le tai, te superi?

Lacate

Am ignorat atat de mult amintirile acestea pentru ca doar gandul la ele mi-era insuportabil. Le-am ascuns in colturi intunecate si le-am ferecat bine, cu lacate mari, pentru ca aveam nevoie sa stiu ca sunt puternica. Sa stiu ca nu-mi mai afecteaza existenta. Sa ma mint ca nu mai are importanta. Ca am putut trai la fel de bine si asa. Ca mi-a fost bine, ca toate acestea nu au lasat decat urme minore.

La ce bune amintirile care te macina pe dinauntru ca o carie? De ce sa le pastrezi? De ce sa le revezi ca pe un film pus pe repeat? Si sa te doara. Sa-ti vina sa urlii toate cuvintele pe care le-ai tinut atat de adanc in tine pentru ca restul sa nu vada ca de fapt esti la pamant, ca aparenta raceala cu care tratezi lucrurile e doar o masca in fata slabiciunii pe care nici ei n-ar suporta-o. Dar sa nu poti, nici macar acum. Pentru ca ii iubesti prea mult ca sa le arati partea asta din tine. Pentru ca imaginea pe care si-au creat-o ar disparea in cateva secunde si nimeni si nimic, niciodata n-ar mai putea-o reinvia.

Dar nu poti fara ele. Iti aduc aminte ca esti in viata, te tin in viata. Iti aduc aminte ca trebuie sa-ti demonstrezi tie in primul rand ca esti mai puternic decat orice pedeapsa primita de la destin. Pedeapsa pentru care nu erai pregatit atunci. Pedeapsa primita pe vremea cand nici macar nu stiai sensul acestui cuvant.

Vine momentul in care le eliberezi. Nu le mai poti tine inchise. Vine momentul in care, oricat de teama ti-ar fi, trebuie sa-ti infrunti trecutul. Sa te maturizezi atat cat cere situatia respectiva, sa ignori faptul ca maturizarea asta a avut loc demult, fortat sh sa zambesti inca, pentru ca, orice s-ar intampla, copilul acela o sa te ridice din mocirla. Vine momentul in care fiecare imagine pe care ti-o amintesti te loveste, te doboara, te lasa greu, la pamant, cu sufletul in palme, resemnat ca oricine l-ar putea acum strivi cu un pas. Dar nu mai conteaza. Fiecare amintire e vie, fiecare imagine, chiar daca e putin stearsa, te duce in timpul pe care credeai ca l-ai uitat. Care pana nu demult iti era strain, nu facea parte din tine, din viata ta. Si zambesti. Zambesti cu lacrimile siroindu-ti; zambesti cu o durere pe care n-o inteleg multi, cu o seninatate care duce la nebunie. Un zambet rece, de sticla, ca de mort. Un mort viu, un suflet prins intre doua vieti. Acum mai mult ca oricand simti viata scurgandu-ti-se prin vene si ai curajul sa pronunti cuvantul acela. Totusi nodul din gat ramane, ca o piedica. O piedica sa-ti aduca aminte ca n-ai sa-i stii niciodata sensul, ca n-ai sa-l poti rosti niciodata tare, fara sa-ti tremure vocea, fara sa simti ca ti se inmoaie genunchii, fara sa-ti piara vocea, fara sa ramai fara aer. Pentru ca tu, n-ai sa stii niciodata adevaratul lui sens.

Vine momentul sa privesti in urma si sa realizezi ca nu doar tu ai luptat cu amintirile, ca sacrifciile pe care altii le-au facut tocmai in numele acestora ti-au servit tie ca punct de sprijin. Ca suferinta pe care au indurat-o altii e semnificativ mai mare. Sh asta, din nou te face mai puternic, gata sa lasi din nou in urma tot ce te leaga de momentul acela, sa-ti vezi de drum, fara sa privesti o secunda inapoi, sa-ti reiei masca de om puternic, om care spune zambind „nu-i nimic, a trecut mult timp, nu mai conteaza” si sa-ti infigi un pumnal in suflet de fiecare data cand faci asta.

Insasi ideea ca au fost si vor fi atatea momente in care absenta aceasta te-a macinat ca un parazit, ideea ca n-ai sa poti avea niciodata anumite sentimente, ca n-ai sa poti trai niciodata anumite momente, te lasa fara suflare, te impige pe marginea unei prapastii la fel de adanci precum moartea.

Dar acum nu mai poti sa ignori. Nu mai pot sa le ascund. Sunt atat de aproape incat simt viata din ele. Sunt atat de putine incat imi vine sa strig de durere. De fiecare data mai putine. Se pierd in intunericul coltului in care le ascund. Iar absenta lor e infinit mai sfasietoare decat orice alta durere. Uitarea e cea mai mare pedeapsa pe care as putea-o primi. In momentul in care va disparea si ultima frantura, ma voi considera un om mort. Sec. Lipsit de viata, de trecut, de suflet.

A fost nevoie de o perioada destul de lunga sa-mi dau seama ca amintirile sunt parte din ceea ce ma tine in viata si ca, odata la mai mult timp, e nevoie sa-ti deschizi sufletul sh sa le lasi la lumina. Pentru ca, desi e mai dureros decat orice lovitura, sh mai periculos decat o operatie pe cord deschis, iti reaminteste ce ai fost si cine esti.

Piese romantice de puzzle. Sau e iar joc ?

„Ura venita din iubire , sau sentimente inexistente dar induse ? ” cred ca asta te-as mai intreba acum ,inainte sa iesi definitiv din viata mea. Chiar daca incerc sa iubesc din nou, si sa imi recuperez sentimentele ce ,candva de mult le aveam ; inca ma urasc pentru ca am iubit acea perioada. Si vreau sa termin totul .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

––––––––––-

Toamna…

Miroase-a frunze umede si a pamant. In aer pluteste parfum de sfarsit, dar tu te agati cu toata puterea de ultima raza de vara. Daca n-ar fi fost norii care sa te anunte ca nu mai e vara, ai fi trait o viata si inca o secunda, scaldata in caldura lui. Acum o sa-l astepti in hainele tale verzi pana se va hotari sa se intoarca. Amintirea te impinge catre covorul care fosneşte a moarte, si rochia ta verde nu mai are aceeasi nuanta cand e inconjurata de frunze uscate.

Toamna mi se pare cel mai trist anotimp; iar eu stiu cel mai bine asta. Multe iubiri incep acum, si tot la fel multe se termina; si in ciuda faptului ca florile infloresc din nou primavara….iubirea moarta in toamna nu mai reinvie.

Acum e doar toamna. Iar eu , artista.

Trist

…..

Uneori

Rolurile se pot schimba atat de repede uneori…astfel,ca daca ieri eram cea care iubea mai mult, astazi sunt cea care este iubita enorm. La fel si cu lacrimile ; chiar daca le-am varsat impreuna , stiu ca tu ai fi fost in stare sa mori doar ca sa scapi de durere. Regret si spun cerului „iarta-ma.” . Nu vreau sa destram un vis, nu vreau sa devin banala, nu vreau !

Nici acum nu stiu exact cat de mult te iubesc; si poate de aceea imi pare ca o fac mai putin [ sau poate tu ma iubesti realmente mai mult decat te iubesc eu] ; dar stiu prea bine ce a fost in sufletul meu astazi. M-am vazut pe mine,in urma cu multi ani cand plangeam si as fi dat orice ca durerea sa ma omoare mai repede,macar sa nu o mai simt.

Iarta-ma !

Ti-am promis ca mereu te voi face fericit. Astazi mi-am aratat ca pot mintii in dragoste. Fara intentie,iubitul meu ! Stii ca sunt a ta,voi fi si sper…ca voi ramane mereu. Am sufletul prins in ghimpii trecutului , e plini de cicatrici si rani ce inca sangereaza uneori, si dor. Cand ma mangai , iti simt caldura emanata prin palme si pentru prima oara in viata ma simtit protejata de iubitul meu . Vreau sa privim mereu si pentru totdeauna stelele,rasaritul si apusul, ploaia sau razele soarelui,primavara sau iarna .Vreau ca aceasta realitate sa nu se treansforme in vis ,nici intr-o mie de ani.

Iarta-ma !

Nu vreau sa mai cunosc tristetea iubirii pierdute. Nu vreau sa ne mai intalnim cu acel gust metalic si amar al dragostei ce putrezeste in sufletele noastre ; esti mult prea bun cu mine iar eu …

Uneori am impresia ca in suflet imi colcaie de coconi de viermi de matase…sau nu . Acum cel mai tare ma doare ca nu imi mai pot recunoaste sentimentele asa cum faceam odata. Si as da timpul inapoi, sa imi recuperez inocenta sufleteasca , dar ma gandesc ca poate asa, nu te voi mai intalni.

Scriam despre fluturi cu aripi negre. Fluturi ai trecutului meu. Fluturi neinsemnati. Vreau sa ma metamorfozez si sa devin unul. Nu mi-ar pasa de culoarea aripilor,oricum totul acum este gri ; dar stiind ca voi trai doar o zi pe Pamant, te-as iubi cat pentru 10 vieti, insa unele umane. Si mai stiu ca indiferent de tristetea ce imi acapareaza uneori sufletul, atunci cand ma saruti,explozii de culoare imi invadeaza viata : vulgar,necesar…vibrant.

Iar asta ma face sa te iubesc atat de mult , incat propriile mele cuvinte in fata inimii ce dicteaza , devin neinsemnate !

Iarta-mi a mea nebunie…!

Scars